Nivelurile lui Teo

Teodor Furtoș are 23 de ani și din 2016 învață elevi de liceu din Oradea să folosească o imprimantă 3D. Împreună imprimă jucării, brelocuri, piese pentru roboți, obiecte din jocuri sau statuete în miniatură ale personalităților importante din istorie.

De Elena Văduva

NIVELUL I – Balta din Sărsig

Sărsig este un sat în comuna Chișlaz din județul Bihor. O fâșie mică pe hartă, traversată de râul Ghepeș unde, pe fundul apei, mișună bancuri de pești. Aici își petrecea verile Teo, un copil blond de vreo șase ani. De cum se lumina de ziuă, puștiul își lua undița primită cadou de la o rudă și pleca pe malul râului. Nu știa prea bine să lege acul de ață, așa că arunca momeala și se așeza pe iarbă. Îi plăceau lungile ore de liniște care treceau până când soarele dispărea de pe cer. Își imagina balene pe sub apă și țesea în minte diferite scenarii în care dădea piept cu ele și devenea erou. Când ața se mișca și îl trezea la realitate, Teo cobora în apa care depășea de cele mai multe ori un metru și prindea peștele cu mâinile goale. Așa s-a întors triumfător în sat cu un pește aproape la fel de mare ca el. Tatăl lui, agricultor de meserie, i l-a cumpărat și în seara aceea l-au făcut fel principal la cină ,,Bă, tu-ți câștigi pita pentru că pescuiești!”, i-a spus tata și l-a ambiționat și mai mult pe Teo. Visa să prindă cel mai mare pește din Ghepeș, ca toți să se minuneze și să-i recunoască potențialul. Verile treceau însă repede, Teo se înălța, iar peștii se împuținau. La 10 ani, copilul a părăsit undița și a devenit interesat de jocurile de pe calculator. Îi antrenau la fel de mult spiritul competitiv, avea parte de aceeași izolare de lume ca pe malul râului, iar mintea îi era liberă să creeze noi scenarii în care să-l proclame erou. La fel cum decizi să faci un update unui sistem de operare, Teo simțea că era timpul să treacă la nivelul următor.

NIVELUL II – Lumea lui Teo

Teo și-a petrecut adolescența între pereții camerei sale din Oradea, unde se juca Dota 2 chiar și 16 ore fără întrerupere. Jocul îi antrena nervii. Orele de somn au devenit ore de strategie, iar întâlnirile cu prietenii se petreceau online. Când prin geamul camerei intra lumina zilei, Teo punea capul pe pernă și adormea tot în lumea jocului, îngândurat de noi posibile strategii.

Nu a fost niciodată un extrovertit și a trecut prin dese schimbări de mediu cărora nu le-a acordat prea mare importanță, căci era concentrat la jocurile lui. A schimbat școli și case, dar s-a adaptat de fiecare dată, tot mulțumită Dota 2, crede el. Jocul îl învățase că viața se învârte în jurul ideii de cerere și ofertă, lucru pe care încerca să-l aplice și în relațiile cu ceilalți colegi, dar și în încercările fragede de a-și câștiga proprii bani. Cum nu mai pescuia, nu mai primea recompense pentru peștii prinși, așa că și-a căutat o altă strategie. Ca în joc.

Cu zece conturi active de Dota 2 și 18 ani împliniți, Teo a decis că e momentul să se mute din casa părinților. Jumătate din banii pentru casă îi avea de pe urma tranzacțiilor pe care le făcea în joc, zice el, iar restul sumei a fost cadou din partea părinților. Simțea că lumea lui era prea gălăgioasă pentru familie. El umplea noaptea de țipete de frustrare dacă strategia nu dădea rezultate, prefera să vorbească fără căști cu prietenii de pe internet și asta ,,nu poți face în casă cu părinții”. A văzut un anunț fulger al unor vecini care emigrau în America și erau grăbiți să vândă tot ce aveau, așa că a decis să-și mute lumea în casa lor bătrânească. Să fii vecin cu părinții poate nu e cea mai clară dovadă de desprindere, dar Teo preferă viața comodă. De asta nici nu a luat în calcul să plece în alt oraș pentru facultate, ci s-a înscris la Robotică la Universitatea din Oradea. Când secția de Robotică s-a desființat în anul III, Teo nu a ripostat atunci când a fost nevoit să se mute la Mecatronică, însă experiența l-a demoralizat. Dacă primii doi ani de facultate l-au fascinat și l-au ținut mereu în priză, Mecatronica, în ciuda faptului că era înrudită cu ce studiase el înainte, nu îi dădea atât de multă satisfacție încât să aleagă un curs în schimbul unor ore de jucat pe calculator. Era din nou nevoie de un update.

NIVELUL III – Proiecții și oameni

Dota 2 i-a ocupat viața până la începutul facultății, când Teo a descoperit dragostea pentru roboți. Era fascinat să creeze ceva care să se miște fix așa cum își imaginase încă de când stătea cu undița în brațe. Să programezi un robot devenise un nou joc mult mai complicat și interesant decât cel căruia îi dedicase nopți în șir. De asta a și aplicat în 2015 pentru Bursa Talentelor, un program al Fundației Comunitare Oradea, și a primit o finanțare de 7.200 de lei pentru proiectul ,,Programarea hibridă a roboților.” Vreme de un an a programat roboți, i-a învățat și pe alții să o facă, însă, așa cum s-a întâmplat cu toate lucrurile pe care le-a explorat în viață, a ajuns să se plictisească. Simțea că nu mai are ce să facă acolo și că totul devenise mult prea limitat. Dacă a învățat un lucru din toate experiențele de până atunci a fost că e în regulă să părăsești un domeniu, dar să o faci încredințându-l altcuiva. De asta a lăsat pasiunea pentru programare în mâinile lui Stelian, fratele mai mic, care a învățat codurile singur.

Teo căuta peștele cel mare. Așa a ajuns la imprimantele 3D, despre care spune că i-au deschis noi perspective. Acum putea să printeze tot ce îi trecea prin minte, putea aduce la viață scenariile pe care și le imaginase încă de la șase ani. Putea chiar să imprime piese pentru roboți, iar Stelian îi putea programa să se miște. În 2016, Teo a conceput proiectul ,,Știința ad-hoc”, care avea drept țel să aducă în fiecare liceu din Oradea câte o imprimantă 3D și a aplicat la Fondul Științescu ca să-și ducă la bun sfârșit planul . Primul liceu pe care l-a dotat cu o imprimată a fost Liceul Teoretic ,,Lucian Blaga”, cel pe care l-a absolvit și el. A urmat Liceul Teoretic ,,Onisifor Ghibu”. Teo imprimă cu copiii brelocuri sau obiecte din jocuri în cadrul unui curs opțional pe care îl predă săptămânal, secondat și de fratele cel mic pe care l-a implicat ca mentor în cadrul proiectului. Peste 100 de elevi au luat astfel contact cu o imprimantă 3D.

La început, deși elevii erau fascinați de puterea unei imprimante 3D, mulți dintre ei stăteau cu ochii în telefoane în timpul cursurilor. Teo, comod și rezervat, nu îi întrerupea, deși recunoaște că a existat și un episod de furie când le-a cerut elevilor să plece acasă dacă nu doreau să învețe nimic. Odată instalați în fața calculatorului însă, copiii deveneau brusc interesați de noua tehnologie. Mai ales după ce Teo le-a promis că vor putea printa chiar și obiectele din Clash, un joc foarte popular printre puști. Mulți elevi au decis să-și exploreze propriile pasiuni și au imprimat ponei, baghete magice, cufere. Unul dintre ei, pasionat de geografie, a primit printat continentul America după ce a recitat numele fiecărui stat. Pe lângă toate aceste lucruri, Teo a imprimat și o floare de lotus, cadou pentru mama lui.

Acum, în dimineața unei marți geroase de noiembrie, Teo stă cu trei elevi în fața unui laptop și proiectează brelocuri cu logo-uri de mașini fosforescente. Unul dintre învățăcei șlefuiește un cufăr alb cu atenție, ca nu cumva straturile imprimate să fie atât de evidente și să strice modelul. Lângă laptop stă cu o privire plină de încredere una dintre statuetele în miniatură pe care Teo le-a pregătit pentru ziua de 1 decembrie. Mai trebuie șlefuită, dar copiii se plictisesc repede de procesul ăsta, iar el îi înțelege. Acul imprimantei pictează ușor pe un spațiu plat, iar Teo estimează că în opt ore fiecare copil ar trebui să-și primească produsul. Cu două bănci mai în spate, câteva fete stau îngrămădite și urmăresc un serial pe un alt laptop. E săptămâna altfel, așa că fiecare are libertatea să facă ce vrea, crede Teo.

Deși își trăiește viața pe niveluri, Teo crede că niciodată nu poți anticipa ce urmează. Nu poți scoate din buzunar o carte cu instrucțiuni și în niciun caz nu poți trișa folosind coduri. Așteaptă să vadă cum arată peștele cel mare din acest domeniu, pentru că îl simte din ce în ce mai aproape. Dacă ar fi să presupună, ar zice că oamenii sunt următorul nivel, pentru că s-a îndrăgostit de rolul de mentor pe care-l are în fața copiilor. Până atunci însă, lucrează la un nou proiect care să-i ajute pe copiii nevăzători să vadă lumea prin intermediul tehnologiei 3D. Deja își petrece fiecare marți cu doi băieți nevăzători de clasa a IX-a, pe care îi învață să scrie coduri la un laptop adaptat nevoilor persoanelor nevăzătoare.

Teo spune că ar vrea să se întoarcă în Sărsig la bătrânețe. Îi e dor de culesul viei, de săpat și de porumb. Poate de asta e reticent când vine vorba de consumul mare de materie primă pentru imprimanta 3D. Cândva o să se întoarcă pe malul râului Ghepeș și o să dea un reload.  

Sursa foto: Fundația Comunitară Oradea și Pagina de Facebook Teodor Furtoș