Cătălin Diaconu nu a crezut niciodată că este de ajuns ceea ce este sau face. Învățător la Școala Gimnazială nr. 10 din Bacău, își învață ,,albinuțele” să lupte și să înțeleagă că și copiii pot face o diferență în lume.
De Elena Văduva
Cătălin Diaconu râde cu pauze scurte și își mijește ochii atunci când îți prinde privirea. Pentru că se declară singur un fost timid, nu te poate privi mult timp în ochi. Se semnează SFetnicul oriunde scrie, fie că este vorba de blogul personal sau de site-uri precum didactic.ro. Pseudonimul este o îmbinare ale celor două mari pasiuni ale sale: literatura științifico-fantastică, cu care a cochetat în tinerețe când scria proză scurtă, și cariera de învățător, în care se consideră ,,un sfătuitor de seama al Măriei Sale Copilul”.
Merge apăsat pe coridoarele Școlii Gimnaziale nr. 10 din Bacău, iar costumele mereu elegante, cu cămășile apretate și cravate înnodate perfect îi creionează o prezență rigidă, care impune respect. Asta până începe să vorbească despre elevii-albinuțe și despre aventurile lui de tânăr perfecționist. Cătălin s-a născut într-o familie de români intelectuali, așa cum îi place să-și amintească de atmosfera casei din comuna Parava, o localitate aflată la 35 de minute de Bacău. Mama a fost învățătoare în satul natal, iar tatăl lui, un om iubit de către săteni, a lucrat în politică. În clasa a VII-a, părinții l-au trimis să învețe la Bacău. Abia aștepta sfârșitul săptămânii când, de la fereastra gazdei, își putea zări părinții venind în vizită. Distanța usturătoare s-a mai alinat când, după un trimestru, fratele mai mic cu doi ani s-a transferat la aceeași școală. Indiferent cât de mult își dorea Cătălin să mențină ștafeta sus, diferențele dintre învățământul de la țară și cel de la oraș erau prea accentuate. De la premiant în clasa a VI-a, a trebuit să se mulțumească cu o mențiune în clasa a VII-a. Își dorea să devină fie militar, fie un aliat al învățământului, așa cum era mama, fie preot. Pentru cea din urmă profesie, însă, nu a simțit că are suficientă chemare.. Armata îi cerea o înălțime pe care nu o avea, așa că a decis să urmeze cariera mamei.
Astăzi, la 42 de ani, Cătălin este învățător titular într-o școală pe care nu demult o asemuia cu un vagon cu holuri lungi, luminate doar în capete. Pentru că predă aici de opt ani, Cătălin a simțit mereu că ceva trebuia făcut pentru a aduce lumină. În 2016, directoarea Iulia Jicu i-a povestit despre posibilitatea de a obține o finanțare pentru un proiect de științe. S-au întâlnit la o dezbatere el, directoarea și alte două colege și au propus mai multe idei. Planul lui Cătălin de a lumina holurile a fost cel mai conturat, așa că ideea lui a ieșit câștigătoare, atât în ochii colegilor, cât și ai juriului care acorda în acel an finanțările pentru Fondul Științescu. Poate a fost din cauza accentului pus pe a-i face pe cei mici protagoniștii poveștii. Obiectivul lui Cătălin era ca elevii ,,să devină propriii actori în ceea ce se întâmplă în educația lor și, în ciuda faptului că sunt mici și, aparent, nu pot face nimic, să vadă că și datorită lor se modifică lucrurile.”
Ideea proiectului era ca cei mici să învețe prin joc ce înseamnă energia solară, cum se pot obține beneficii din acest domeniu și cum ar putea să lumineze holurile aproape gotice ale școlii-vagon în care învățau. Proiectul avea să se numească ,,O școală luminoasă”, pentru că ,,școala ar trebui să fie dătătoare de lumină”, crede învățătorul. La finalul întâlnirilor, Cătălin propunea realizarea unei machete fidele a școlii iluminată cu ajutorul unor mini-panouri solare, model după care să ilumineze apoi și adevărata clădire. Banii urmau să vină din Fondul Științescu, din sponsorizări grație firmelor unor părinți, dar și din strângeri de fonduri organizate de Fundația Comunitară Bacău. Totul se învârtea în jurul convingerii că, pe lângă experimentare, joc și descoperire, lucruri prezente în toate proiectele propuse și implementate, la fel de important e și concretul. Cu ce te alegi, în calitate de copil, după ce îți rupi din timpul tău liber din weekend, când te poți juca cu prietenii sau poți pleca la bunici? Tocmai de aceea, ținta finală a fost încă de la început ideea că macheta proiectului trebuie să se transforme în realitate, iar mini- panourile solare micuțe de pe acoperișul machetei să aibă un corespondent real și pe ,,vagon”.
Cătălin a intrat la Liceul Pedagogic în 1989, unde recunoaște că nu a fost printre primii cei mai buni elevi. Pe atunci, scria poezii în care încerca să se descopere și să se înțeleagă. Ura faptul că era atât de timid încât stătea minute în șir în fața ușii la secretariat atunci când trebuia să ceară un act, așa că a început să se implice în cât mai multe activități care să-l scoată din bula de confort. A început cu revista Universul Copiilor, unde devenise unul dintre cei patru redactori juniori naționali. A continuat în clasa a X-a cu Cenaclul Literar de SF din Bacău, Clepsidra, unde participau și scriitori consacrați ai genului precum Ovidiu Bufnilă sau Alexandru Ungureanu. Împreună cu alți prieteni, a fondat și o revistă care s-a numit Supernova.
Unul dintre lucrurile care i-au rămas clar întipărite în memorie din adolescență, pe lângă faptul că a făcut cinci ani de liceu, este practica pedagogică. A început încă din clasa a IX-a să asiste la ore, inclusiv la grădiniță, unde trebuia să ia notițe într-un caiet special, să facă observații, pe care mai apoi trebuia să le discute cu profesorul de practică pedagogică. Pe măsura ce creștea, practica se transforma în proiecte de lecții, pe care le discuta cu profesorul îndrumător, apoi le susținea la clasă. Astăzi, când se gândește la studenții care fac trei ani de facultate și o practică superficială, învățătorul se teme pentru viitorul învățământului pe care îl iubește.
După liceu, Cătălin a urmat Colegiul de Institutori de la Universitatea din Bacău. Pentru că primise titulatură în Drăgușani, un sat micuț din comuna Parava, trebuia să jongleze între a face naveta și a participa la cursuri. Își amintește de zilele geroase de iarnă când, obosit după un somn de patru ore, încerca să-și odihnească ochii pe rând în timp ce mergea pe jos spre școală. Învățătorul era însă puternic motivat, chiar dacă școala lui era pe atunci o clădire cu două camere în care învățau simultan 18 copii din clasele I-IV. În 2007, SFetnicul semna chiar și site-ul școlii, probabil unul dintre primele din țară. junior.trei.ro te întâmpină și astăzi cu muzică și versuri scrise de elevii lui Cătălin. În același an, învățătorul se lupta cu primăria pentru a obține fonduri pentru a dota școala cu un calculator. Așa a devenit prada perfectă pentru o emisiune TV foarte populară pe atunci. Grație unei colege educatoare, Cătălin s-a trezit în platou la Surprize Surprize. Crezând că participă la o emisiune la TVR Cultural, învățătorul nu a simțit că i se pregătește ceva până când nu a fost închis într-o cameră unde stăteau la odihnă și instrumentele muzicale ale trupei Iris. A urmat dezvăluirea triunghiului format din viitoarea lui soție, mama și o colegă educatoare, care complotaseră pentru a-i împlini visul.
Ambiția lui, dar și încrederea celorlalți în planurile sale, l-au făcut pe Cătălin să aibă curaj să viseze că va ilumina școala din Bacău. Astfel, învățătorul a ajuns să coordoneze proiectul ,,O școală luminoasă” și să stea în frig în mijlocul copiilor încercând să noteze alături de ei înălțimea, lățimea și lungimea școlii. Le înghețau mâinile pe pixuri, dar nu conta pentru niciunul dintre cei 25 de elevi din clasele V-VIII care au participat vreme de un an la acțiunile proiectului.
Pe lângă implicarea elevilor, un lucru crucial pentru succes a fost și implicarea masivă a părinților. Cătălin crede în munca de echipă formată din învățător și părinte. Atunci când primăria nu te ajută, iar școala nu are fonduri, crede că nu îți rămâne decât să investești singur în propria educație sau în educația copilului tău. Iar aici intră totul, de la cumpărarea de markere pentru tablă, până la achiziționarea unui videoproiector sau chiar a băncilor. Cătălin își amintește că a cumpărat chiar el cinci bănci atunci când i-a fost încredințată o clasă jalnică, unde ar fi trebuit să înceapă să predea unei clase 0. Parchetul umflat, băncile jupuite și lambriul rupt și mâzgălit nu erau deloc un mediu sănătos pentru dezvoltarea unor copii de șase ani. A făcut atunci o înțelegere cu părinții și au transformat împreună clasa într-un loc primitor și potrivit unor elevi. Ca să fii un exemplu pentru cei mici, trebuie să te comporți ca atare. Nu poți să spui că trebuie făcute anumite lucruri, iar mai apoi tu să bați în retragere, spune Cătălin. Așa s-a întâmplat și cu proiectul de iluminare a școlii. Părinții s-au prezentat la acțiunile de strângere de fonduri în număr foarte mare și au reușit să strângă un buget suficient încât să facă visul să devină realitate.
Aproape de sfârșitul anului școlar, când macheta era aproape gata, iar viziunea copiilor asupra a ceea ce urma să se întâmple era cât se poate de clară, învățătorul și părinții au găsit și firma care să instaleze panourile reale. Pentru că școala nu avea curtea iluminată pe timpul nopții, firma a mai instalat și câteva proiectoare cu led pe fațadă.
Astăzi Cătălin nu mai scrie poezii. Crede că a reușit să ajungă la o definiție a existenței sale și nu mai simte nevoia să se caute printre versuri. Spune că nimic nu e mai satisfăcător decât lumina care se aprinde pe holurile odată întunecate ale școlii. Dar perfecționismul nu îl lasă să se odihnească. Vrea să mai modifice macheta școlii, ca să reflecte exact toate modificările din realitate. Are mereu în gând cuvintele lui Lucian Blaga: „Doamne, o singură rugăminte am: niciodată să nu mă lași să fiu mulțumit cu mine însumi.”
Sursa foto: Fundația Comunitară Bacău, Fondul Științescu și Pagina de Facebook Ionel-Cătălin Diaconu.
