ROBOTescu: antrenamente pentru lumea de mâine
10/10/2019

Lumea în care vor trăi copiii noștri e una a roboților, fie că ideea asta ne place sau nu. „Și acum avem de făcut o alegere: vrem să fie consumatori de tehnologie sau creatori de tehnologie?”

Text de Vlad Odobescu

Când Iulian întreabă o sală plină cu părinți, bunici și copii dacă un robot poate fi controlat cu puterea minții, adulții zic „nu”, iar puștii strigă „da” din toată inima. După ce face prima demonstrație, Iulian le prezintă celor de față un roboțel care dă șuturi la poartă și unul mai mare, pe șine, controlat cu ajutorul unei tablete. Cei mici se strâng pe lângă robot, se întind pe podea și se așază în genunchi, nu pierd din ochi nicio mișcare. Creația asta cu mișcări precise e noul lor prieten.

Ceva mai devreme, copiii – organizați pe echipe – își prezentaseră propriii lor roboți realizați din piese LEGO, pe care i-au botezat și i-au programat să facă tot felul de minunății. De pildă, echipa Broscuțelor a construit „un robot care ia curba”. Alături, echipa Super a meșterit un „robot pe Lună”, Rob-Team au făcut un robot-crocodil, iar The Shadows prezintă o mașină care urcă peste obstacole.

Expoziția asta e rezultatul a trei luni în care echipa ROBOTescu i-a învățat cum să proiecteze, să construiască și să programeze mici mașinării. Prin intermediul lor, cunoștințe abstracte de inginerie, mecanică, matematică, informatică și fizică au căpătat contururi prietenoase. Proiectul a beneficiat de o finanțare de la Fundația Comunitară București, prin Fondul Științescu.

ROBOTescu a apărut ca un răspuns la întrebarea: „Cum ne pregătim copiii pentru ziua de mâine?”, în condițiile în care o serie de cercetări internaționale arată că aproximativ 80% dintre slujbele viitorului cer competențe STEM, adică din domeniile știință, tehnologie, inginerie și matematică.

Proiectul e rezultatul muncii a patru prieteni din domeniul IT, care și-au dat seama că-i pot pregăti atât pe copiii lor, cât și pe-ai altora, pentru acest scenariu foarte probabil. Iulian Virban, programator de automatizări industriale, a devenit creierul creativ al cursurilor, care se ocupă mai ales de programarea roboțeilor cu ajutorul limbajului Scratch. Alex Hodorogea, software architect, e omul cu organizarea, cel care spune ce chestii merg și ce nu, ce trebuie îmbunătățit. Florin Roșca, programator de microprocesoare, e responsabil cu partea tehnică și cu cea financiară și reușește să se conecteze foarte bine cu copiii. Mihaela Roșca, information management engineer, e, între multe alte roluri, „vocea” echipei ROBOTescu.

***

Până în 2005, trei dintre membrii echipei au fost colegi de grupă la Facultatea de Automatică și Calculatoare din cadrul Politehnicii București. Al patrulea le-a fost coleg într-o organizație studențească, Board of European Students of Technology (BEST), care organiza cursuri pentru tineri în diferite centre universitare din Europa. Timp de doi ani, acolo au învățat care-i treaba cu voluntariatul, cu lucratul într-o echipă și cu organizarea de evenimente. „A fost o educație non-formală și un început spre zona asta, pe care însă n-am mai valorificat-o după: toți patru ne-am angajat în multinaționale sau în companii de IT mai mari, mai mici. Am mers pe calea unui IT-ist. Nimic legat de partea de educație”, spune Mihaela Roșca.

Apoi au apărut copiii în viața fiecăruia. Băiatul cel mare al Mihaelei avea, pe la 4-5 ani, o pasiune pentru numere și pentru tehnică. Multă vreme a dormit cu calculatorul de birou sub pernă, pe post de ursuleț. „Eu, ca toate mamele, sunt preocupată să descopăr cum să le stimulăm creativitatea, cum să îi susținem pe cei mici când vedem că au înclinație spre un domeniu”, spunea Mihaela. Așa că a început să caute cursuri în domeniul tehnic. Însă cel puțin în Drumul Taberei, acolo unde locuiesc ei, n-au găsit nimic potrivit. Au început să meargă la niște cursuri pe lângă Parcul Carol, destul de departe de casă, copilului îi plăceau foarte mult, însă s-au întrerupt la un moment dat.

Mihaela a început să discute cu cei trei foști colegi despre concursurile LEGO de care auzise și despre cât de importantă a devenit robotica în lumea de azi. S-au întâlnit la un curs de robotică organizat de LEGO și s-au minunat de câte lucruri minunate se pot face folosind pasiunea copiilor pentru aceste jucării. Au început să facă întâlniri la care își aduceau propriii copii și au văzut cât de pasionați sunt de învățarea asta în joacă atât ei, cât și părinții.

Aceștia din urmă par să realizeze tot mai repede că lumea în care vor trăi copiii lor e una a roboților, fie că le place sau nu ideea. „Și acum avem de făcut o alegere: vrem să fie consumatori de tehnologie sau creatori de tehnologie? Da, nu ne dorim să stea cu ochii în calculator și să se joace toată ziua, în niciun caz. Dar dacă-i învățăm că un calculator poate să ne ajute să creăm lucruri, eu cred că asta ar trebui să fie diferența pe care ar trebui s-o facem”, spune Mihaela.

Cei de la ROBOTescu nu-și permiteau să-și facă propriul club de robotică, oricât ar fi încercat: aveau nevoie de un sediu, de niște bani pe care să-i investească în echipamente. După o vreme au descoperit Științescu. „Nu deschiseseră încă, nu aveau programul stabilit. Cred că am fost primii care i-am întrebat. Le-am zis că eu vreau să fac ceva în domeniul ăsta, că îmi doresc să deschidem un club de robotică și îmi doresc să-i învăț și altceva, nu numai ce învață ca subiecte la școală”, își amintește Mihaela. Problemele reale, din viața de zi cu zi, nu se găsesc în manualul pentru un obiect sau altul, ci solicită cunoștințe din domenii diferite puse laolaltă. „STEM asta încearcă: să-i învețe pe copii să găsească soluții la niște probleme integrând toate noțiunile pe care le au din toate domeniile, indiferent dacă sunt tehnice sau non-tehnice, pentru că toate îți folosesc”.

Fondul Științescu le-a dat puterea de a transforma dorința în practică, pentru că altfel ROBOTescu ar fi rămas mereu în fundal, iar munca de la birou și celelalte griji ar fi fost de fiecare dată prioritare. Primul eveniment l-au organizat într-un centru comercial din Drumul Taberei care punea la dispoziție un spațiu pentru inițiative comunitare. Deși lucrau în IT și mai făcuseră prezentări, de data asta au avut emoții ca la examenul de admitere în facultate. „Evenimentul ăsta era altceva și era al nostru și era primul”, spune Mihaela.

A fost vara trecută, într-o dimineață de miercuri. Toți patru și-au luat liber o jumătate de zi de la serviciu și s-au întâlnit acolo cu o jumătate de oră mai devreme. Nu era niciun copil acolo și credeau că vor ține cursul între ei, își amintește Mihaela: „Cei de la centrul comercial ne spuseseră că vor fi vreo 12 copii, iar noi ne-am pregătit kiturile. Ne-am trezit cu 25 de copii. Nu ne venea să credem. În continuu puneam mese, puneam scaune, pentru că erau mult mai mulți decât ne-am așteptat, în condițiile în care n-am putut foarte multă promovare”. Fiecare membru al echipei a pregătit câte un roboțel și s-au rotit printre copii, pentru ca aceștia – precum și părinții lor – să-i poată examina.

„Au avut ocazia să se joace și să-i programeze și să-i vadă cum se mișcă și să-i învețe diverse chestii. Le-am arătat că robotica nu înseamnă că ai făcut robotul, l-ai pus să meargă și gata. Le-am explicat ce e aia forță de frecare, le-am explicat că dacă punem roți mai mici sau mai mari un roboțel va merge mai mult sau mai puțin. Pentru vârsta lor – erau copii de 6 ani – era mare lucru. N-aveau habar ce-i aia frecare, dar au înțeles practic ce înseamnă. Pentru părinți și pentru ei a fost o super-distracție”.

Deși la momentul acela n-aveau încă un sediu, atunci au început să facă înscrieri pentru cursurile gratuite care au urmat în septembrie. 17 copii au fost trecuți imediat pe listă, apoi părinții acestora i-au mai anunțat și pe alții și au ajuns la 25. În cele din urmă, au găsit și o sală gratuită la o firmă de cartier. Au împărțit copiii – cu vârste între 6 și 11 ani – în două serii și, în următoarele 7 săptămâni, au făcut cu ei 14 ședințe de robotică.

A fost mult entuziasm la început, dar și multe întrebări: cum o să-i țină pe copii interesați, cum o să rezolve micile și inevitabilele conflicte ce vor apărea, cum se vor încadra în programul stabilit, cum să-i facă pe copii să simtă că, la sfârșitul cursului, au făcut ceva cu mânuțele lor și au învățat ceva.

Au învățat pe parcurs, cu fiecare lecție. De exemplu, au observat că cel mai bine copiii înțeleg atunci când fac lucrurile de unii singuri, nu atunci când află de la adulți că „trebuie făcut așa”. La prima ședință, un puști de șase ani s-a dus într-un suflet la tatăl său, ca să-l anunțe: „Îți vine să crezi că am făcut un satelit?” Despre asta e vorba, crede Mihaela: „Să nu le tăiem aripile copiilor, să-i lăsăm să viseze și să-i susținem cât se poate de mult”.

Și-au dat seama că toți copiii au nevoie de atenție și ajutor, însă unii cer foarte vocal, în timp ce alții ridică doar timid mânuța. Au mai aflat că certurile dintre copii trebuie luate în serios, chiar dacă e vorba de cine ce piesă pune. Le-au arătat copiilor că trebuie să lucreze împreună. Și a funcționat: spre finalul cursului s-au gândit că ar fi frumos să-i împartă în echipe de câte patru copii care, folosindu-se de informațiile acumulate, să creeze câte un mecanism de la zero, din patru modele la alegere. „Fiecare și-a ales un nume al echipei. Și au reușit să se înțeleagă. Chiar aș spune că au fost mai puține certuri când au fost câte patru decât câte doi. Și asta pentru că au învățat de-a lungul ședințelor să colaboreze, să lucreze în echipe”.

***

La ROBOTescu au fost mai puține fete decât băieți, însă nu pentru că fetele ar avea mai puțină înclinație naturală către domeniul ăsta, ci pentru că părinții și – la modul mai general – societatea aleg pentru ele. Au avut două surori pasionate în așa hal încât mamele spuneau că nu le mai pot dezlipi de robotică. Mihaela și amintește amuzată că uneori, copiii și-au rugat mămicile să se joace cu ei. Și când ele au zis că nu pot, pentru că „am treabă în casă”, cei mici aveau replica: „Hei, dar există robotul-aspirator! Mami, joacă-te cu copilul, că robotul face treaba în locul tău!”.

Acum aproape 20 de ani, Mihaela devenea una dintre cele șase fete într-o grupă cu 14 băieți, la Politehnică. Nu făcuse înainte un liceu de informatică și avea mai degrabă o înclinație spre psihologie, dar părinții au îndemnat-o spre o facultate care să-i asigure un viitor mai bun. Se descurca foarte bine la matematică, așa că a dat la Automatică și Calculatoare și a luat o notă foarte mare. „Și am ajuns una dintre cele șase fete înconjurată de atât de mulți băieți, fără să știu o boabă de informatică, pentru că n-am făcut la școală absolut deloc. Dar colegii au fost drăguți, m-au învățat, profesorii au făcut și ei ce-au putut”, își amintește Mihaela. Spune că, înainte de toate, facultatea a învățat-o să gândească. A făcut robotică, a avut ocazia să programeze primii roboți aduși în Politehnică. Acum are ocazia să-i învețe pe alții, la vârste mult mai mici.

După încheierea proiectului din cadrul Științescu, echipa ROBOTescu e hotărâtă să meargă mai departe. Au obținut un spațiu într-un nou hub comunitar din Drumul Taberei și vor face acolo cursuri cu roboți construiți din LEGO și programați cu ajutorul Scratch, au de gând să participe inclusiv la concursuri. Într-o țară din care tot mai mulți prieteni și colegi de-ai lor au decis să plece, proiectul ăsta îi înrădăcinează și le oferă măcar speranța că pot face o schimbare în bine.

F F C R
Lansarea Coaliției pentru Educație Digitală 
Fundația Comunitară Sibiu
Științescu Sibiu 3.0 la final