Experimente de licean

La nici 18 ani, Ilinca visează la o carieră strălucită în ingineria aerospațială. Scrie pentru un ziar din Târgu Mureș și coordonează un proiect care implică fizică, experimente și copii. Când mai are timp, învață pentru examenul de bacalaureat.

 

De Elena Văduva

 

Era o seară de vineri în decembrie 2016 și Ilinca Burdulea avea două cărucioare pline cu lucruri pentru evenimentul din dimineața următoare. Toată ziua dăduse telefoane și încercase să găsească cea mai bună soluție, așa cum îi stă în fire. Trusele cu experimente, împachetate cu grijă la București și trimise de marți spre Târgu Mureș, erau de negăsit. Simțea pentru prima dată că poate claca, dar era hotărâtă să le ofere copiilor un spectacol marca Fabrica de Experimente cu orice preț. Fabrica… e un proiect fondat de o liceană din București care are ca obiectiv să încurajeze copiii între 6 și 14 ani să experimenteze conceptele pe care le învață la școală. În jurul ei s-au coagulat alți 20 de liceeni din toată țara, printre care și Ilinca.

 

 

Eleva nu voia să intervină în programul încărcat al părinților ei și să le ceară ajutorul. Să dezamăgească 50 de copii nu era o soluție pe care Ilinca să o ia în calcul nici măcar pentru o clipă. Se uita necăjită la cumpărăturile din coșuri. Umblase prin Auchan după pastile efervescente, colorant alimentar și alte materiale necesare pentru câteva experimente minore cu care să înlocuiască măcar parțial trusele speciale cu care ar fi trebuit să realizeze 17 experimente diferite cu tema ,,Apă”. La numărul curierului nu răspundea nimeni, iar mail-urile trimise erau în zadar. Nu putea decât spera că spectacolul improvizat va fi un succes.

 

Ilinca are părul creț și chiar dacă îi mai vine uneori câte o idee să-l tundă în vreun fel sau să-l vopsească, știe că niciodată nu l-ar schimba. Crede că o ajută să se facă remarcată și că este acel ceva al ei care o face specială. Are o privire ușor intimidantă, atașată unui chip oval și juvenil. Vorbește hotărât și râde pe alocuri, fără să te scape din vedere. S-a născut în urmă cu aproape 18 ani în Toplița, un oraș aflat la 101 km distanță de Târgu Mureș, unde mai are puțin și termină liceul la un profil real. Pentru că serviciul tatălui din cadrul Ministerului Afacerilor Interne o cerea, Ilinca s-a mutat cu familia și a urmat școala generală în Odorheiu Secuiesc. Pentru că în oraș nu exista decât un singur liceu cu predare în limba română, fata de 14 ani le-a spus părinților că ar vrea să se mute la Târgu Mureș, chiar dacă asta însemna să fie singură într-un oraș mai mare. N-a fost convinsă că și părinților li se va părea o idee bună, dar ei au susținut-o și, la 14 ani, Ilinca s-a mutat la cămin.

 

Chiar dacă la început îi era greu și resimțea despărțirea de tatăl care a învățat-o să nu tocească și de mama care o îndemna deseori să mai ia o pauză de la exercițiile de matematică, Ilinca a simțit că singurătatea o maturiza. Oricum, își petrece aproape fiecare weekend acasă, așa că dorul nu apucă să o apese atât de mult. Momentul în care a simțit cu adevărat că nu e acasă a fost când a trebuit să se pregătească pentru olimpiade. Asta făcea de obicei cu tatăl, care a pus-o de mică în fața caietului cu pătrățele și i-a deschis apetitul pentru fizică. Făceau exerciții în fiecare seară de la șapte la opt, iar Ilinca n-a uitat expresia tristă pe care o încerca fața tatălui atunci când constata că nu se făcea înțeles. El obișnuia să îi spună că va înțelege mult mai multe lucruri atunci când va face fizică, iar asta nu putea decât să-i alimenteze curiozitatea Ilincăi. Își dorea cu disperare să ajungă în gimnaziu numai pentru a vedea de ce este atât de importantă fizica și de ce are nevoie de ea pentru a înțelege lucrurile din jur. De la prima oră de fizică în clasa a VI-a, drumul ei a curs firesc până la olimpiada națională din același an.

 

Sâmbătă dimineața, Ilinca era convinsă că nu o s-o mai sune niciun curier cu o veste bună. Evenimentul era programat la ora zece, iar ceasul ticăia ușor spre nouă când a ajuns cu voluntarii la locație. Trebuiau să așeze puțin mobilierul prin sală și să se pregătească de un spectacol fără cele 17 experimente din trusă. ,,Fabrica de Experimente Science Club” trebuia să fie primul dintre cele trei evenimente pe care Ilinca promisese să le organizeze în cadrul proiectului pentru care obținuse o finanțare de 8.000 de lei prin Fondul Științescu, coordonat de Fundația Comunitară Târgu Mureș. Fiecare dintre cei 50 de copii invitați trebuia să primească câte o trusă cu experimente care se puteau făcea cu ajutorul apei. Planul era ca cei mici să învețe de la voluntari și de la organizatori să folosească trusa, iar părinții să-i ajute acasă cu restul experimentelor pe care nu apucau să le exerseze la eveniment. În ciuda faptului că era pentru prima dată când se confrunta cu o situație atât dificilă, Ilinca știa că nu putea renunța, chiar dacă era la un pas să o facă.

 

 

Mai trecuse printr-un moment în care se gândise să renunțe. Se întâmpla în clasa a XI-a, când a mers la București împreună cu alți doi adolescenți pentru a participa la Excepționalii, un proiect implementat de Școala de Valori, unde tinerii învață antreprenoriat în medii informale. A fost pentru prima dată când, stând față în față cu persoane pe care le considera mult mai bune decât ea, s-a simțit mică. Își amintește de un băiat care în clasa a IX-a administra sistemul informatic de la CFR și de o fată care fusese la o mulțime de turnee de tenis. Tot ce avea ea erau premiile la olimpiadele naționale la cinci materii și multă dragoste pentru fizică. Nu credea că poate iniția și întreține un proiect. Nici măcar nu știa exact ce înseamnă un proiect și cum poți transforma o idee într-o afacere. Simțea că pășește într-o cu totul altă lume, unde se pierduse pe moment.

Pe Alexandra Butmălai, fondatoarea Fabricii de Experimente, a cunoscut-o pe grupul de Facebook al participanților la Excepționalii. Postase câteva videoclipuri de prezentare, iar Ilinca i-a scris imediat. Știa că experimentele implicau fizica, iar dacă dragostea ei pentru fizică o putea ajuta să pornească un proiect, atunci era sigură că putea supraviețui în noua lume în care tocmai intrase. În timp ce lucra la proiect, într-un mod haotic, pentru că rolurile nu erau bine definite, simțea cum, la fel ca la olimpiade, totul se rezuma la a dărui și la a-ți întrece limitele. Dacă în matematică problema poate fi rezolvată atunci când cunoști formulele, atunci și un proiect poate fi creat dacă ai ustensilele necesare. Dacă la început căra și făcea rost de lucruri, după un an a ajuns să fie managerul de proiect și a îndrăznit să scrie Fondului Științescu și să ceară o șansă să aducă joaca de- știința și în orașul ei, chiar dacă perioadele de înscrieri se încheiaseră.

 

 

Era toamna ultimului an de liceu, când ideea de stres devine atât de enervantă, încât îți dorești să-ți închizi cumva viața într-o bulă și să trăiești ca o mașinărie care se apropie încet de autodistrugere. În perioada asta a văzut Ilinca anunțul despre Fondul Științescu pe rețelele de socializare. I-a plăcut foarte mult racheta simpatică de pe materialul de promovare și, în ciuda faptului că și-a propus să afle despre ce este vorba, a uitat pentru ceva timp de anunț. După trei săptămâni, s-a întors la racheta mică și a văzut programul de finanțare ca pe o oportunitate bună pentru Fabrica de Experimente.

 

În ciuda faptului că perioada în care puteau fi trimise scrisorile de intenție se încheiase, Ilinca a scris un mail în care prezenta povestea proiectului și cerea o șansă pentru a participa în cursa pentru finanțare. I s-a răspuns că poate încerca, dar nu va mai beneficia de cele două săptămâni de consultații, în care participanții pot merge la Fond și pot primi sfaturi despre cum să schimbe sau să îmbunătățească proiectul. Ilinca nu a văzut asta ca pe o lipsă, ci ca pe o provocare, așa că a vorbit cu echipa din spatele Fabricii și au întocmit un plan. Pentru că nu era majoră și nu putea primi bani în cont, a rugat o prietenă să aplice pe numele ei, dar a accentuat de la început ideea că ea va fi cea responsabilă pentru tot. Atunci a venit peste ea formularul mult mai greu de completat decât își imagina. Era obișnuită să discute despre viziunea proiectului, despre numărul voluntarilor și despre copiii care se bucurau de truse, dar niciodată nu mai completase întrebări atât de complexe. De la beneficiarii indirecți ai proiectului și până la schimbarea care s-ar putea produce asupra beneficiarilor direcți, Ilinca a petrecut foarte mult timp încercând să aștearnă cât mai clar și atrăgător calitățile Fabricii. Uitându-se în urmă, râde când își vede fruntea plină de stres, care încerca să gândească răspunsuri cât mai elevate, menite să evidențieze proiectul.

 

Când reușește să găsească timp liber, Ilinca scrie. Are o slujbă cu jumătate de normă la ziarul Zi de Zi, pe care a obținut-o în clasa a X-a. Avea o prietenă care voia să urmeze o facultate de jurnalism, așa că a convins-o să încerce amândouă să dea un interviu la ziar. Spre marea lor surprindere, au fost acceptate și au fost trimise imediat la un eveniment la Palatul Culturii. Ilinca își amintește că nu știa nici măcar despre ce eveniment este vorba și că se întreba ce ar trebui să facă prima dată. Au luat interviuri împreună, au făcut câteva poze și s-au întors în redacție. Primul lor articol a fost apreciat de redactorul șef și au primit oferta să rămână în echipa ziarului, cu libertatea de a scrie oricând doresc.

 

În timp ce făceau ultimele aranjamente și încercau să-și imagineze cum va decurge spectacolul, Ilinca și voluntarii au primit o vizită neașteptată. Curierul i-a întins o hârtie de semnat și i-a spus că o așteaptă 50 de cutii afară. Trusele cu experimente au ajuns cu un sfert de oră înainte de începerea evenimentului, iar hârtia care se voia semnată stătea în fața unei fete de 17 ani care simțise în ultimele ore cum prăpastia dintre disperare și calm se făcea din ce în ce mai mică. A semnat repede și nu a mai stat să discute de-a fir a păr motivul pentru care telefoanele ei nu au fost niciodată băgate în seamă sau de ce a fost nevoită să târască două coșuri pline cu o seară înainte de eveniment. Ilinca s-a repezit spre cutiile sigilate și a numărat 49. Una lipsea.

 

 

Fondul Științescu a recunoscut potențialul Fabricii… de a aduce o schimbare în societate și de a le dărui copiilor o experiență inedită, din care pot învăța lucruri utile sau își pot descoperi o pasiune. Ilinca lucrează acum la raportul celor trei evenimente pe care le-a organizat datorită finanțării. I se pare aproape la fel de greu de completat ca formularul de înscriere, dar cumva, nu se mai simte pusă în fața necunoscutului. Vrea să aplice și pentru Fondul Științescu din Brașov și să ajute Fabrica…, proiect care de o lună a devenit ONG, să crească și mai mult ca acoperire națională. Știe că, tot ce crește se mută eventual în București, așa că abia așteaptă să devină studentă în Capitală și să se poată afla mai aproape de restul echipei.

 

 

Ilinca ar vrea ca toamna lui 2017 să o găsească în băncile Facultății de Inginerie Aerospațială, pe de o parte pentru că nu vrea să piardă relația specială pe care o are cu fizica, și pe de alta pentru că, spune ea, întotdeauna vom avea nevoie de avioane. Aeroporturile vor fi mereu un lucru necesar, iar un controlor de trafic nu sună rău ca un viitor statut profesional. Își dorește să prelungească experiența vieții de cămin și la București, pentru că nu vrea să piardă timpul cu gătitul și cu sesiuni lungi de curățenie. Vrea să meargă la cât mai multe conferințe, să învețe cât mai multe lucruri despre antreprenoriat, proiecte sau orice altceva îi iese în cale. Singurul lucru de care se teme este răutatea oamenilor din capitală, despre care a tot auzit și poate de accentul lor ciudat. Glumește că nu vrea să se întoarcă acasă și să înceapă să vorbească în vârful limbii.

 

Cutia cu numărul 50 a ajuns într-un final la eveniment, cu câteva clipe înainte ca Ilinca să se urce pe scenă și să anunțe. A fost, probabil, uitată în depozitul de unde au venit și celelalte. Nu știe nici acum dacă ar trebui să încerce să ceară explicații pentru cele întâmplate sau să mulțumească unui noroc aproape chior.

 

 

Sursa foto: Fundaţia Comunitară Mureş, pagina de Facebook Ilinca Burdulea și Fabrica de Experimente.