De la raliu la catedră

La 16 ani, Patricia e sigură că poate funcționa doar în ritm de du-te-vino. A făcut teatru, design vestimentar, canto, desen, voluntariat. Scrie un roman și predă cursuri de programare celor mai mici decât ea. Vara asta, prin proiectul Info Car Race și-a împlinit un vis al copilăriei: să piloteze o mașină construită de ea.

De Oana Barbonie

Într-o noapte de Crăciun, Patricia Preda, pe atunci o mogâldeață de șapte ani, a decis să-și potolească una dintre curiozități. „Există sau nu Moșu’?” era întrebarea ce i se pitise în minte de-o vreme. Părinții îi ziceau că e cât se poate de real, dar ca și acum, nu aveai cum să-i cârmești Patriciei dorința de a testa tot înainte de a crede. Așa că, a șutit din camera ei jucăria de pluș care începea să cânte la cea mai mică atingere și a pus-o lângă brad. A legat un capăt de ață de piciorul jucăriei, iar celălalt de ușa camerei. După, s-a pus în patul ei și-a așteptat cuminte. La miezul nopții, așa cum sperase, presupusul Moș deschisese ușa și activase jucăria. Patricia a sărit în picioare și-a tulit-o spre camera alăturată în care se afla bradul. Dar acolo, nimeni. Cumva, părinții ei reușiseră să ajungă înapoi în dormitor, lăsând-o pe Patricia fără un răspuns.

Încercările fetiței de a afla cum funcționează lucrurile începuseră încă de la grădiniță. Pentru că nu-i plăcea să doarmă la prânz, Patricia pleca din patul ei și-și îndrepta pasul spre cărțile și jucăriile din jur, le apuca pe toate și torpila un nor de întrebări deasupra lor: Ce e mașinuța asta? Cum funcționează? Ce scrie în cartea asta?

Născută acum 16 ani în Brașov, Patricia e astăzi o liceană fâșneață și înaltă, cu chip rotund și păr lung, șaten, la fel de curioasă ca atunci când îl pândea pe Moș Crăciun. Când vorbește despre boacănele copilăriei, colțurile gurii i se ridică într-un zâmbet, iar ochii îi fug ba pe geam, ba spre tine, ca și cum știe că urmează să spună o pledoarie despre lucrurile pe care le-a ținut mereu pentru sine, în tihna minții. Vorbește apăsat, dar rar și-și împreună continuu palmele sub masă. Zgândărește același zâmbet entuziast de fiecare dată când povestește despre curiozități trecute preschimbate în pasiuni.

Așa a fost cu teatrul. Avea șase ani, urmărea filme împreună cu părinții și tot mai adesea se întâmpla să fie pusă față în față c-un actor despre care își spunea că își trăia pe bune rolul. „Simțeam ce simțeau ei prin mimică, gestică și tot ce făceau. De acolo a început această pasiune și o anumită tragere de inimă să fac și eu asta”, povestește Patricia. Sora ei mai mare era deja înscrisă la cursurile de actorie de la Palatul Copiilor din Brașov, așa că, și-a propus să încerce și ea. S-a tot dus acolo timp de opt ani. Asta până ce-a călcat pe coada ultimului an de generală, când era prea ocupată cu învățatul pentru examenele finale. Atunci și-a spus că, deși voia să le facă pe toate, unele lucruri trebuie să aibă întâietate.

Tot la Palat, prin clasa a șaptea, s-a înscris la cursuri de design vestimentar, hotărâtă să afle cum se fac hainele. În paralel, pe lângă teatru și croit, a luat și lecții de canto și de desen. „Palatul Copiilor a fost locul de unde au pornit toate pasiunile mele”, spune ea.

Cel mai important, acolo a început să se închege ce avea să devină o pasiune puternică pentru Informatică. Învăța despre PowerPoint și Word, dar Patricia voia să studieze materia la un nivel mai aprofundat. Susținută de părinți, s-a înscris la școala generală din cadrul Colegiului Național de Informatică „Grigore Moisil”. În clasa a cincea, a dat nas în nas cu algoritmii și, totodată, cu o tendință generală a școlii de a împinge elevul să învețe aceste noțiuni pe de rost dacă țintește note mari la Informatică. „Nu mergea la mine. Eu voiam să știu de ce se întâmplă așa, nu să fie ceva mecanic”, povestește ea. Cu timpul, și-a dat seama că singura soluție era să aprofundeze succesiunea de operații ce i se preda și nu pentru o notă mare, dar pentru că, așa cum spune și astăzi, Patricia crede că informatica e ca în viață. „Găsești un algoritm pentru orice în problemele de la școală, cum găsești și soluțiile în viață. Te ajută enorm!”

Tot Informatica a făcut-o să înțeleagă că științele exacte sunt mai ușor de strunit dacă ai habar de puțină teorie la fiecare dintre materii: „Am făcut această conexiune, iar fizica, chimia, matematica se unesc într-un mod plăcut pentru mine. Matematica îmi ușurează calculele de la Fizică și mă ajută și la Info foarte mult. Se îmbină perfect.”

Până acum, în anii de liceu, Patricia a dus cu ea și-o altă pasiunea: aceea pentru limbile străine, mai ales pentru Engleză. Încă din clasa a cincea, participă anual la un concurs de scris monologuri care se numește Speak Out.

Totuși, chiar dacă școala i-a oferit răgazul de care avea nevoie ca să-și îmbrățișeze și mai tare pasiunile, Patricia vorbește adesea, mai ales cu colegii ei, despre monotonia de la ore, unde s-ar aplica, spune ea, același principiu: „La fix se sună, trebuie să stai în bancă, profesorul predă 50 de minute după caz. Scrii, notezi și, cu timpul, informația se repetă.” Până la informațiile noi, sunt lucruri reluate, mai multe pagini de teorie pe care trebuie să le înveți când ajungi acasă. O muncă în plus, crede ea.

Ce-a zdruncinat acest ciorchine de monotonie pentru Patricia a fost proiectul Info Car Race, despre care a aflat de la profesori: 30 de liceeni erau invitați să lucreze în echipe pentru a construi trei monoposturi electrice. Proiectul era finanțat de Fundația Comunitară Brașov prin Fondul Științescu, creat special pentru a susține proiectele ce fac științele mai atractive pentru elevi. Info Car Race era tocmai un astfel de program, iar reprezentanții companiei Siemens Industry Software și studenții Universității Transilvania veneau cu ajutor tehnic în susținerea acestui demers.

Patricia s-a înscris din pasiune pentru mașini. „Pardon, e o obsesie”, râde ea. Când era mică și a văzut prima oară filmul Fast and Furious, a descoperit acolo că, în final, nu era vorba despre cine câștiga competiția, ci despre cum să faci mașina mai eficientă și despre momentele în care erai doar tu și ea. „Modul în care le sclipeau ochii actorilor când vorbeau despre asta…m-a atras”, spune Patricia, care a continuat să citească despre mașini și să construiască unele mai mici, în pauzele de la școală, din lego-uri. „Stăteam eu cu băieții și le construiam. Totuși, a fost un început care nu părea să fie ceva promițător. După, a apărut proiectul ăsta.”

S-a înscris și ea împreună cu mai mulți colegi de liceu și în final au fost grupați în trei echipe de câte zece persoane. Proiectul urma să se desfășoare vara, în lunile iulie și august – o vacanță de vară altfel. Prima parte a proiectului a fost una teoretică. Reprezentanții Siemens le-au vorbit în cadrul câtorva cursuri despre performanța mașinilor și cum să lucreze cu Solid Edge, un soft tehnic bazat pe calcule, cu care proiectau caroseria mașinii. Ei stabileau grosimea, înălțimea, lungimea, culoarea în program, iar restul pieselor, adică corpul mașinii și roțile au venit împachetate ca un kit special de lucru din Anglia. Din august, au început să lucreze și la construcția mașinii în sine, fiind îndrumați de studenții echipei BlueStreamLine din cadrul Universității Transilvania, care participă de mai mulți ani la astfel de competiții internaționale.

Problemele au început din a doua zi pentru echipa Patriciei. După ce au primit piesele și s-au apucat să le pună cap la cap, și-au dat seama că o piesă fusese montată greșit. Era vorba despre axul care transmitea puterea motorului la roți, pe care s-au chinuit, spune ea, două zile să-l scoată și să-l atașeze corect. Atunci a început demoralizarea. „Cel puțin în cazul meu”, povestește Patricia în timp ce umerii i se înalță și-i prind chipul, iar ea oftează. Vedea cum celelalte echipe își definitivau mașinile, iar ei construiau pe-o parte și deconstruiau pe alta. Ușor, ușor, au reușit să se pună pe picioare. O zi s-au ocupat de geometria roților, care nu erau drepte, iar o alta de frânele care nu răspundeau destul de rapid.

Patricia povestește că, un real ajutor a venit din partea părinților ei, care au liniștit-o cu fiecare proiect în care se implica și pe care simțea că nu-l duce cu succes la capăt. Așa a fost și cu proiectul acesta. Își amintește cât de supărată era cu două zile înainte de cursa finală între monoposturi. Construiau computerul de bord al mașinii, când și-au dat seama că placa de dezvoltare din sistem nu funcționa. Au lucrat la ea până în miezul serii dinaintea competiției, unde totul a funcționat perfect. Dar până atunci, au fost momente când Patricia voia să renunțe, era nervoasă, iar părinții și echipa au ajutat-o să înțeleagă că totul va fi bine.

Zilele treceau, mașina a fost asamblată și ziua de 23 septembrie, când a avut loc cursa finală a venit. Pilotul Patricia a fost o mogâldeață într-un monopost turcoaz cu negru mat (combinația de culori a fost ideea ei).

Cursa a avut loc în parcarea mall-ului Coresi din Brașov și a constat în trei probe. Prima a fost una de siguranță, explică Patricia. Fiecare echipă avea trei piloți, deci nouă în total. Iar fiecare dintre ei avea cinci secunde la dispoziție să iasă din mașină. Pentru asta, trebuiau să blocheze frâna, să scoată cheia din contact, să desfacă centura. Cine nu reușea să se încadreze în timp, nu trecea la următoarea probă. Patricia avea emoții, mai ales pentru că nu voia să-și tragă echipa înapoi. Se simțea vulnerabilă, cum i se mai întâmplase la școală și-n alte proiecte când, în echipă, oamenii șușoteau glumițe sau reproșuri răutăcioase la adresa ei.

„Sunt tare sensibilă și adesea bag foarte ușor în seamă ce spun oamenii cu care lucrez pentru că, fără suportul lor, nu te poți descurca”, crede Patricia. De data aceasta, de-a lungul proiectului, a simțit că „toată lumea e acolo pentru toată lumea”. Mai ales, în timpul celorlalte două probe, când fiecare pilot trebuia ba să conducă printre un șir de conuri fără să le doboare, ba să facă față unui șir de curbe întortocheate după un traseu drept pe care mașina lor prindea viteza maximă, de 40 de km pe oră.

A fost primul moment când Patricia a trăit ce a visat de când privea cu fața între pumni și ochii ațintiți spre scenele din Fast and Furious. Erau ea și mașina. „Tu și munca ta pentru că, în final, nu era vorba de orice mașină, ci de mașina la care lucrasem atâta timp, în care pusesem speranțele și visurile și tot.”

Patriciei nu i-a venit să creadă când și-a auzit timpul la prima probă – 4 secunde și 38 de sutimi. Nici când a lovit doar un con în următoarea sau când a terminat ultima probă fără probleme. Se pregătise parcă de-o viață, făcuse antrenamente pentru mâini deoarece îi tremurau prea tare, avea emoții, dar simțea cum ocazia de a pilota ceea ce construise în luni de zile o echilibra.

La final, echipa ei a câștigat locul doi, dar pentru niciunul dintre cei 30 de elevi înscriși în competiție nu a contat asta, ci faptul că, au reușit să se cunoască unii pe alții, să se apropie și să se ajute reciproc chiar dacă erau din echipe diferite. Înainte, doar se salutau pe holurile școlii. Acum împărțeau un gol în inimă pe care l-au simțit cu toții după terminarea concursului. “E incredibil cum unește un proiect atâția oameni”, spune Patricia ca pentru sine, privind în gol.

Vara Patriciei a fost plină. Dimineața preda copiilor programare de nivelul 1 la Academia De Informatică, după construia un monopost împreună cu echipa ei, iar seara era voluntar la Biserica Neagră din oraș, unde ghida turiști. „Merg pe principiul că, dacă îți place ceva, îți faci timp pentru acel lucru. Plus dorința de a ajuta oamenii, pe care o am de la mama, profesoară de matematică”, spune ea râzând. La Academie, a ajuns după ce a participat la un hackathon în Timișoara, anul trecut. În drumul de 12 ore cu trenul, l-a cunoscut pe băiatul ai cărui părinți puseseră bazele academiei și care, după ce a aflat despre competițiile la care Patricia participase, a chemat-o la catedră să ajute copiii cu sugestii, în paralel cu un profesor care preda.

Nici zilele astea de iarnă nu-i sunt mai puțin pline: marți are întâlnire cu o mână de oameni, 19 elevi entuziaști care au participat la Info Car Race, cu care plănuiește să construiască un monopost de la zero și să participe în 2018 la cursele F24+, un concurs de mașini din Anglia. Joi, are cursuri de Engleză, vineri predă la Academie, iar sâmbăta participă săptămânal la Cercul de Excelență pe Județ, unde face programare. Se pregătește pentru olimpiade, de unde a venit în trecut chiar și cu locul 2 la faza națională la Chimie. Pe lângă, scrie un roman, ca să îl înscrie la un concurs drag ei, pe care în trecut l-a ratat fiind ocupată cu celelalte pasiuni.

Patricia nu știe încă sigur ce va face mai departe. Pentru că i-au plăcut mereu filmele polițiste, până recent visa să se facă criminalist. A găsit în programul unei universități din Anglia, cybercrime, un domeniu care ar îmbina atât pasiunea ei pentru informatică, cât și cea pentru criminalistică. Dar acum nu mai e așa de sigură că acesta ar fi drumul ei.

„Info Car Race fost genul ăla de proiect care m-a dat așa tare peste cap că m-a făcut să-mi placă și altceva”, povestește Patricia. „Să mă gândesc să dau poate la inginerie sau ceva în domeniul acesta nu mai sună așa nebunesc pe cât mi s-ar fi părut acum câțiva ani. E surpriză!”, spune zâmbind. „Și pentru mine, și pentru restul.”

 Sursa Foto: Fundația Comunitară Brașov, Paginile de Facebook Patricia Preda și Team Fire Wheels