Acum șase ani, doi tineri pășeau pentru prima oară într-un sătuc pe nume Lisa. Aveau să se stabilească aici împreună cu gemenii pe care îi purtau în brațe, iar oamenii să îi cunoască drept „preotul și preoteasa”.
De Camelia Posea
Cristina și Sergiu Dudan veneau din Sibiu, de la 90 km distanță. Până să ia decizia de a se muta aici, nu mai auziseră de Lisa și nici nu aveau habar unde se află. De-abia după ce au consultat Google Maps-ul au aflat că e un sătuc din Țara Făgărașului, cu nu mai mult de o mie de locuitori, o școală și o biserică. Sergiu era diacon la Catedrala din Sibiu și i s-a propus să vină în Lisa ca preot. Cristina a spus „ok, de ce nu?”. S-a gândit că este o oportunitate ca cei doi copii de trei ani și jumătate să crească liberi, într-un mediu natural, departe de agitația și stresul orașului. Copiii într-adevăr s-au adaptat bine, însă mamei i-a fost mai greu decât se aștepta.
Specialist în botanică și ecologie, Cristina s-a angajat ca profesoară de biologie la două școli din Făgăraș și așa i-au revenit încrederea și energia. Apropiații știu că ea „respiră” prin elevi și că fără ei nu s-ar simți completă.
Știind cât de important este contactul cu natura când o studiezi, Cristina a încercat să scoată copiii pe teren, însă mai mult de o oră prin parc nu a putut. Orarul și sistemul de învățământ nu facilitează această practică. Pentru a scoate elevii în natură o zi, profesorii de la clasă ar trebui să cedeze orele pe care le au în ziua respectivă. Cealaltă variantă este ca profesoara de biologie să își sacrifice orele pe următoarele câteva săptămâni, ceea ce iarăși nu este fezabil pentru că astfel se limitează timpul alocat predării iar materia semestrială riscă să rămână neacoperită. Văzând că nu se poate desfășura așa cum își dorește, Cristina a decis să o ia pe cont propriu în ceea ce privește educația copiilor.
A conceput un proiect extrașcolar prin care să le arate celor mici legătura dintre teorie și natura propriu-zisă. L-a înscris la Fondul Științescu, un program al Fundației Comunitare Țara Făgărașului ce finanțează proiecte care ajută copiii să își dezvolte pasiunea pentru știință, și a sperat să câștige. „Îmi doream tare mult să primim finanțarea dar, sincer, nu mă gândeam că avem șanse pentru că era concurența mare, asociații cu vechime, cu experiență… am zis totuși să încerc. Încercarea moarte n-are”. Și într-adevăr nu doar că nu a pierdut nimic, dar a și câștigat. Așa s-a născut „Iarba verde de acasă”, un proiect cu o durată de șase luni, adresat tinerilor între 6 și 19 ani, din Lisa și din celelalte sate vecine.
Inițial, programul a fost gândit pentru maximum 30 de copii, însă vestea că cineva s-a gândit să organizeze gratuit o asemenea acțiune s-a răspândit rapid și a făcut ca solicitările de înscriere să fie tot mai multe. La început, întâlnirile se țineau în sufrageria casei parohiale. Erau suficiente microscopul și telescopul pe care Cristina le-a cumpărat din finanțarea de la Științescu, o masă mare, un flipchart și câteva markere colorate. Copiii veneau în grupe de câte zece, în fiecare sâmbătă începând cu ora nouă, și învățau să lucreze cu microscopul. Odată cu experimentele chimice, spațiul de lucru s-a extins la bucătărie și baie, practic toată casa ajungând la dispoziția copiilor. Foloseau produse alimentare care se găsesc în orice cămin, astfel încât cei mici să poată repeta experimentele și acasă, cu părinții lor. După ce s-a încălzit vremea, au început să iasă la activități pe teren, la observat păsări și amfibieni. Într-una dintre dăți au învățat despre lilieci.
Pentru că s-au adunat peste 40 de copii și nu mai aveau loc în casă, Cristina a apelat la Fundația Comunitară, a solicitat un ecran de proiecție și a dus micii învățăcei în noua „sală de clasă”: pronaosul bisericii din sat. Sergiu, soțul Cristinei, nu este știut doar ca preotul satului, ci și ca ajutorul profesoarei. Împreună se ocupă de elevi, le explică, fac glume și își sacrifică din timpul personal pentru această activitate. Nu de puține ori s-a întâmplat să se întoarcă din excursie, să-și pună repede sutana pe el și să fugă la un botez. De când s-a căsătorit cu Cristina, Sergiu a învățat multe despre biologie. Acum știe să manipuleze microscopul sau să recunoască păsările după înfățișare și cântec.
Cei doi se dedică copiilor și își doresc să le ofere atât o perspectivă frumoasă despre biologie, cât și un drum în viață. „Vreau să-i fac pe cei mici să își descopere vocația. Să zică «măi, domeniul ăsta îmi place, pot să merg cu el mai departe » sau «asta nu îmi place, o dau deoparte și mă orientez spre altceva »”, spune Cristina. I se citește mândria în ochii verzi de fiecare dată când povestește despre elevii ei. Se bucură când copiii vin și o întreabă „Doamna, doamna, când învățăm despre amfibieni? Doamna, am văzut o salamandră!”. La începutul semestrului trecut elevii din clasa a V-a au primit temă să pună fasole într-un borcan cu pământ pentru a monitoriza procesul de germinație. Cu toții au fost foarte încântați și uimiți să vadă, pas cu pas, cum încolțește o boabă de fasole. Unora le-a ieșit din prima, alții au fost nevoiți să repete procesul de câte șase-șapte ori. Un băiețel, bucuros că în sfârșit i-a încolțit fasolea, venise cu borcanul în brațe chiar dacă semestrul se terminase și avea media deja încheiată. „Copiii au fost foarte încântați și au învățat mai bine. Acum cu toții știu ce e ăla un cotiledon. Desigur că au fost și câțiva care au încercat să trișeze, dar le-am explicat că nu facem asta pentru notă. Dacă vrea 10, eu pot să îi dau. Nu mă doare mâna să le închei tuturor cu 10, dar după? Cu ce rămâi? Nu o să știi să spui ce te doare și care e diferența dintre oftalmologie și dermatologie”.
Cristina încearcă să facă tot ce îi stă în putință pentru copii, atât pentru cei de la școală, cât și pentru cei de la „Iarba verde”. E de părere că atunci când sistemul nu te ajută trebuie să iei frâiele în mâini. „Chit că nu ai în școală tot ce îți trebuie”, spune Cristina, „e imposibil să nu încropești ceva”. S-a confruntat de multe ori cu lipsa materialelor didactice și a altor condiții pe care orice instituție de învățământ ar trebui să le asigure. A susținut dintotdeauna că biologia nu se poate preda fără planșe, lucru practic și ieșiri în natură, așa că a încercat să facă tot ce i-a stat în putință. „Timp de cinci ani am împrumutat materiale didactice de la diferite școli care s-au închis. Le luam pe semnătură și le căram în fiecare zi cu mașina la școală. Am refuzat să fac o biologie teoretică”.
Acasă, Cristina are o mulțime de planșe pe care le-a făcut singură și le folosește ca material didactic. „Chimia, biologia sunt științe în care înveți să gândești, să vezi, să simți, să trăiești”, spune profesoara care a fost fascinată încă de mică de științele naturii. În gimnaziu, a avut un profesor din cauza căruia detesta matematica. Ca să ocolească această materie, Cristina a urmat liceul la un profil filologic, ca la final să dea bacalaureatul la biologie și să ia cea mai mare notă dintre toate disciplinele. De-atunci, a știut exact ce fel de profesor vrea să devină: un dascăl așa cum i-ar fi plăcut și ei să aibă. Știe cât de importantă e contribuția profesorului în viziunea unui elev despre materie și i-ar plăcea ca alți copii să nu mai fie nevoiți să o ia pe ruta ocolitoare pentru a ajunge unde își doresc.
Cristina a avut și o perioadă în care, fiind dezamăgită de calitatea învățământului, a fost tentată să-și dea demisia pentru un post de biolog – mai sigur și mai bine plătit. Însă inima nu a lăsat-o să renunțe la copii, nu ar mai fi avut satisfacția să-i vadă crescând și mergând pe drumurile lor. Soțul i-a spus că s-ar fi descurcat bine ca biolog, dar că nu s-ar fi simțit fericită. „Mie îmi place, efectiv îmi place să lucrez cu ei. Plus că nu pot să renunț la ei, nu vreau să îi las pe mâna altcuiva. Copiii merită mai mult, nu vreau să piardă o disciplină care le poate oferi multe”.
La școală, recurge des la jocuri de rol, desene colorate și aduce bomboane. Spune că atunci când ești profesor trebuie să fii atent la copil, să îi știi nevoile și să îl implici în procesul de învățare, să-i ceri părerea. „Nu poți să îi ceri performanțe unui copil”, spune ea, „când ei vin la școală uzi la picioare pentru că n-au încălțăminte adecvată”. „Piramida lui Maslow spune că la bază stau nevoile fiziologice. Nu poți să ceri cunoaștere până nu le asiguri nevoia de socializare, de protecție și siguranță. Un copil care n-are prieteni sau care nu se simte bine la școală nu o să dea randament.” Uneori, ideile de lucru creative le preia chiar de la gemenii ei, Gabi și Mihai. Băieții sunt acum în clasa a III-a, sunt pasionați de științe, lectură și arte, iar la orele de la „Iarba verde” sunt toată ziua cu mâinile pe sus punând întrebări.
În fiecare sâmbătă după-masă, odată cu plecarea ultimei grupe, Cristina se transformă din „doamna” în „mami”. Are grijă de gemeni, face mâncare, curățenie, spală pe jos și se pregătește pentru săptămâna următoare. În timpul liber face voluntariat la copiii cu dizabilități din centrele de plasament, merge la cursuri de formare profesională, iese cu familia, cântă la chitară și la pian, mănâncă înghețată, iar duminică dimineața o găsești mereu la biserică.
După ce se termină cele șase luni de Științescu, Cristina are de gând să continue proiectul cu propriile puteri. Ce câștigă din asta? Nimic, în afară de satisfacție morală. Dar cu timpul a învățat că, „dacă în viață poți să faci ceva și să ajuți, atunci fă-o”.
Sursa foto: Fundaţia Comunitară Ţara Făgăraşului şi pagina de Facebook Cristina Dudan
