Să cotrobăi prin lume ca printr-o carte despre știință
07/12/2017

Mihaela Bucșa avea 34 de ani, dintre care 20 ca ONG-istă, când a trebuit să ia în propriile mâini educația fiicelor ei. De atunci, coordonează împreună cu alți părinți un club de educație non-formală, unde sute de copii învață, prin excursii și ateliere, cum să caute știința în lucrurile mici.

 

 De Oana Barbonie

 

De trei ani, într-unul dintre blocurile construite după un cârd de case de pe strada Victor Babeș din Brașov, între o cafenea părăsită și o parcare de ambulanțe, funcționează Asociația pentru Educație Practică și Creativă, un loc în care copiii sunt încurajați de Mihaela Bucșa, una dintre fondatoare, să caute știința în tot și totul prin știință.

 

În asociație, toate drumurile duc la ea. Născută acum 37 de ani în București, Mihaela e, după caz, ONG-istă, manager de proiecte, prietenă, soție, mamă. Scrie cereri de rambursare pentru fonduri europene, plătește facturi, înșurubează dulapurile asociației, organizează excursii și concepe jocuri și ateliere prin care să le explice copiilor de ce lucrurile se întâmplă într-un anumit mod în natură.

 

 

Mihaela are părul lung și brunet, diriguit pe mijloc de-o cărare care se pierde la spate, în coadă. Când vorbește despre lumea descusută prin explicații simple, sprâncenele stufoase îi împing fruntea-n sus și chipul i se deschide.

 

Mai întâi, a fost doar o joacă. Crescută în casă cu atelierul de făcut antene al tatălui, care căuta să prindă bulgarii la televizor și să dea familiei ceva la care să se uite, Mihaela se împiedica adesea de tot felul de fire și unelte pe care le cerceta, ca să vadă cum funcționează. „Ieșeau niște scandaluri-monstru dacă eram prinsă”, povestește ea, dar curiozitatea se afla acolo. Nu putea s-o controleze. Așa că, năzbâtiile la care lua parte și fratele ei mai mare continuau zilnic: construiau mașinuțe cu motorașe sau interfoane pentru a se auzi dintr-o cameră în alta. Uneori, mai băgau și letconul tatălui în priză, ca să lipească tot felul de invenții.

 

Pasiunea pentru „știință în lucrurile mici”, cum o numește Mihaela, s-a consolidat firește și mai târziu, așa că, atunci când a trecut în clasa a cincea și i s-a cerut să-și aleagă o materie opțională, s-a înscris fără dubii la orele de fizică. Ea și alți trei copii au fost singurii înscriși. Acolo, aruncau creta prin clasă și măsurau viteza și timpul de parcurgere de la punctul x la y, în timp ce majoritatea școlii era în curte și se învârtea după mingea de fotbal.

 

Mihaela a urmat cursurile Liceului „Sfântul Sava”, la clasa de fizică-chimie, dar față de ce experimenta la orele din generală, lucrurile se schimbaseră. Totul era teoretic, cu sute de probleme de rezolvat, olimpiade, concursuri. Fusese la rândul ei olimpică, dar și așa, Mihaela nu se putea împăca cu ideea de concurs care propunea, cum spune ea, „hai să ne batem în știință și să vedem cine e cel mai bun”. Așa că, a căutat prin capitală și ulterior, în lume, locuri unde oamenii se adunau, ca să învețe unul de la altul să fie empatici, curioși, dar, mai ales, egali.

 

 

Perioada dintre liceu și nașterea asociației a adus pentru ea zeci de ani de voluntariat, cercetășie, cursuri de formator recunoscute internațional, mutarea în Brașov, începutul unei căsnicii și două fiice. Cu toate că a fost premiantă și olimpică în toți anii de școală, Mihaela spune astăzi că voluntariatul a fost cel care a ajutat-o de fapt să-și dea scop și sens vieții.

 

A început la 15 ani, prin Asociația Română Anti-SIDA, împărțind prezervative în căminele studențești și a continuat cu cercetășia și mersul pe munte. Au urmat training-uri prin țările nordice și vizite la centre de tineret în Budapesta și Strasbourg. Având CV-ul de voluntar din liceu, în timpul studenției la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, Mihaelei i-a fost ușor să primească diverse burse din bani europeni și să plece prin vecini. După absolvire, a continuat să redacteze proiecte pentru diferite firme și din asta a început să câștige și bani. Lucrând mereu c-un laptop, fără vreo condiționare spațială, mutarea la Brașov cu viitorul soț a fost o decizie ușoară.

 

 

Dar după ani buni, când Ioana, fiica ei cea mare a început clasa zero, Mihaela a dat piept din nou cu sistemul tradițional de învățământ. La clasă, fiica ei de șase ani avea o învățătoare care dimineața preda, iar seara mergea la inspectoratul școlar să dea explicații. Primea continuu reclamații de la părinți anonimi, care susțineau că ar fi violentă cu copiii. Pentru că fiica ei nu i-a confirmat niciodată ce se vorbea, Mihaela nu știa ce să creadă sau să facă. După un an, când învățătoarea s-a retras, ce a rămas în aer a fost o situație confuză și o mare de alternative pentru zeci de părinți care nu știau ce urmează. „A venit altă învățătoare și am zis să facem asociația asta și să schimbăm ceva. Să vină și ea și să stea cu copiii într-un mediu în care se putea face educație non-formală cu ei. Le-am dat email părinților și le-am propus”, povestește Mihaela.

 

Startul oficial a venit în anul 2014. Erau o echipă de 15 părinți, dintre care doar Mihaela și o altă mămică care lucra la o organizație din Ghimbav mai avuseseră vreo legătură cu mersul unui ONG. După zeci de cereri de finanțare, au primit la final de septembrie 30.000 de euro prin Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane. Din ei, au făcut managementul proiectului și auditul financiar.

 

Părinții știau că sunt toți diferiți, cu meserii diverse și viziuni diferite despre lume, dar îi unea convingerea de a face mai mult pentru educația copiilor lor. Până în octombrie, pentru că nu aveau sediu, au organizat continuu prilejuri pentru experiențe cât mai practice, dar în natură: călătorii în Delta din Carpați, cum este numit Lacul Dumbrăvița sau căutări de castori noaptea, cu echipament de schi, la Ghimbav. Apoi au găsit un sediu într-o fostă grădiniță și, prin donațiile unor școli sau ale unor apropiați, au umplut sălile cu bănci reciclate, cărți, oglinzi și jucării.

 

 

Povestea în formula aceasta a funcționat aproape doi ani, apoi mulți părinți și-au retras treptat copiii când au descoperit că asociația nu este de fapt un after-school ieftin care se ocupă de teme cu elevii și îi ajută să devină cei mai buni din clasă. Mihaela voia altceva pentru asociație: un mediu în care copilul să învețe practic, prin excursii în natură și diverse joculețe cum funcționează lumea înconjurătoare. Nu voia nicidecum să încurajeze concurența pe care o resimțise în liceu și despre care îi spuneau și copiii la ateliere. Visa să facă lucrurile altfel și nu voia să accepte obsesia unor părinți pentru validarea copiilor lor de către școală. Voia unitate și egalitate și să-i aducă aproape pe cei care apreciază educația non-formală, cu copii în natură, copii afară, copii pe care asociația să-i învețe să fie curioși și să nu le fie frică să greșească.

 

Ce am încercat eu aici e adaptarea unui fel de youth club regăsit prin țările nordice, Norvegia, Islanda. Locuri unde vin puștanii și cântă la chitară, au mini-studiouri, fac și teme, citesc, plus multe altele. E un mediu cât de cât controlat. Nu intră oricine acolo, deci îi ții departe de droguri sau alte pericole. Pot face voluntariat. Se împrietenesc. Asta am vrut să construim aici”, povestește Mihaela.

 

Ce a urmat a fost un răgaz de trei ani în care mulți părinți ajungeau să părăsească asociația ca să-și trimită copiii la programe after-school diferite, unde, credeau ei, primeau continuu teme teoretice și puteau să ajungă cei mai buni. Mihaela, pe de altă parte, coagula echipa rămasă și încerca să convingă lumea că, asociația lor se diferențiază de alte ONG-uri care sunt de fapt afaceri private. Că au în structură mai mulți părinți-voluntari, că toate costurile care există se împart, iar activitățile educaționale sunt non-profit și accesibile.

 

 

Astăzi, peste o sută de copii participă anual la activitățile asociației și mulți vin din familii monoparentale, fugiți cu mama de violența de acasă. „Avem copii din familii de toate tipurile. Iar aici cred că e marea realizare a noastră. Reușim să-i facem să fie prieteni, să nu se vadă diferențele astea”, spune ea.

 

            În paralel, Mihaela a continuat să fie omul pasionat de știință, care crede cu tărie că, legea gravitației poate fi învățată dacă arunci pungi cu apă pe geam sau dacă ieși din zidurile școlii în natură, îți pui întrebări și ești atent. Aproape zilnic se gândește la noi jocuri prin care să le explice copiilor de ce se învârte roata, de ce pică frunzele toamna, de ce ușa se deschide într-o parte și nu în cealaltă, de ce doi e număr par și nu impar și ce înseamnă de fapt asta, pentru că, școala nu le spune, iar copiii întreabă.

 

Fondul Științescu a apărut în viața Mihaelei la momentul potrivit, în primăvara lui 2017, când asociația era în căutarea unei variante flexibile de finanțare pentru proiectele științifice. Au scris proiectul Viața e Știință și așa au reușit să cumpere o stație meteo. Când o montau, părinții au întrebat copiii unde-i nordul. „O fetiță a sărit în sus să spună: E în sus! Eu am luat FB la școală că Nordul e în sus. Asta pentru că, harta pe perete are nordul în sus, dar ea văzuse harta pe perete. Nu o dăduse nimeni jos din cui să le spună: Știi, nordul e așa, o chestie pe pământ. Nu îți iei zborul când mergi spre nord”, povestește Mihaela.

 

 

Era clar nevoie să iasă în lume și să vadă știința cu ochii lor. Părinții și copiii și-au luat stația meteo după ei pe platoul Bucegi, au instalat opt corturi, s-au uitat la stele și au analizat vântul. Nu era despre biologie, fizică sau chimie. Era despre a vedea în natură răspunsurile la întrebări simple ca: „De ce plouă?”, „De unde știu cei de la Meteo cum o să fie vremea?”, „Ce înseamnă apa potabilă?”, „Cum aflăm ce conține apa?”, „De ce cresc anumite plante în jurul Brașovului?”.

 

„Ideea este să descopere ei că lumea asta e ceva mai mult. Sunt chestii pe care le demonstrăm lor. Un exemplu ar fi că li se spune: Spală-te pe mâini! Dar nu și de ce. Cu asta ne ajută microscopul, să vedem că e mult mai mult acolo”, spune Mihaela.

 

Viața e Știință a primit o finanțare de 10.000 lei și a țintit 80 de copii cu vârste între 7 și 12 ani. Împreună au montat corturi, au fost în tabere, s-au jucat cu microscopul, telescopul sau busola și au emis buletine meteorologice zilnice.

 

 

De când cu asociația, Mihaela nu mai are timp liber. „Copiii sunt curioși și activi, nu poți să-i lași singuri”, spune ca pentru sine. De aceea, proiectele pe care le redacta pentru firme, ca să-și câștige salariul, s-au rărit cu timpul. „Aș putea face cinci astfel de proiecte pe an, iar în rest să am timp liber, dar nu așa am fost crescută”, spune ea.

 

Mihaela simte în fiecare zi că face ce trebuie să facă și că nu ar putea să-și ducă zilele altfel. Acum câțiva ani, când lua în propriile mâini educația fiicelor ei, nu știa că, existența unui loc în care cei mici să le facă pe toate, cum este astăzi asociația, vine la pachet cu discuții lungi cu tine dacă ceea ce faci e bine și dacă-ți pregătești cum trebuie copiii pentru un viitor în care nimic nu va mai fi la fel. „Îmi spuneam că, peste 20 de ani, medicina nu va mai fi ce e acum, cum nu mai e nici ce a fost în urmă cu douăzeci de ani.” Dar azi, fiicele Mihaelei își petrec după-amiezile libere cu copiii înscriși în asociație. Fac ce le place, printre care lecții de chitară, pian, educație muzicală, dar cel mai adesea le găsești la clubul sportiv Corona din Brașov, unde fac scrimă și handbal de performanță.

 

Chiar dacă asociația ofere ateliere și cursuri diverse, de la fotbal, înot, muzică, acrobații de circ, cursuri de limbă cu voluntari străini, desen, Mihaela știe că, atunci când vine vorba de performanță, copiii nu o pot atinge fiind înscriși doar în programul lor. Ce oferă ei în schimb, e un loc în care se fac de toate, iar cei mici pot alege cu timpul ce le place și ce-ar dori să aprofundeze.

 

 

Până atunci, Mihaela caută zilnic soluții pentru a îmbunătăți spațiul asociației, cu partituri și figuri geometrice pe pereți. Zi de zi își pune muzică atunci când copiii sunt încă la școală. Spune că s-a obișnuit cu ei pe-aproape și că, fără zumzetele lor nu poate funcționa.

 

Asta nu înseamnă că îi este ușor. Probleme administrative și financiare îi dau târcoale continuu. Când vorbește despre cea mai grea zi de când există asociația, Mihaela își încolăcește brațele deasupra capului, își ascunde fața și oftează. Erau la început când cineva de la bancă i-a sunat și le-a zis că îi bagă în insolvență. Aveau datorii și prea puțini bani pentru utilități sau angajați. Cât au redactat cereri de fonduri, au primit donații și au convins părinții că cei mici au nevoie să învețe distrându-se și experimentând, Mihaela a continuat să îndemne picii înscriși la club să fie curioși și să-și pună întrebări.

 

Și nimic nu se oprește aici. Pentru 2018, Mihaela plănuiește să depună un proiect Erasmus+ și să facă împreună cu părinții și copiii o călătorie prin centrele de voluntariat și cluburile de tineri din Europa. „Asta pentru că e important să te convingi că există“, spune ea. Până la urmă, ce a văzut în lume a convins-o și pe Mihaela că poți construi cu multă muncă și pasiune o poveste reală despre educația non-formală, dincolo de note și concurență, astfel încât copiii să învețe că „lumea asta e ceva mai mult decât ceea ce vezi aruncând o privire.”

 

Sursa foto: Fundația Comunitară Brașov și Asociația pentru Educație Practică și Creativă

 

SIBIU
Științescu in the (Smart) City
FĂGĂRAȘ
Inspirație din Țara Făgărașului