Investitor în apartenență
02/10/2017

Adrian Gârmacea și-ar dori ca oamenii să realizeze că trăiesc într-o comunitate. Ăsta ar fi primul pas spre o eventuală schimbare, crede el.

 

De Elena Văduva

 

Ceasul nici nu apucă să bată ora opt dimineața că Adrian Gârmacea, un bărbat de 48 de ani, care s-ar putea afla la granița perfectă între a nu fi nici prea înalt, dar nici prea scund, intră în biroul său căptușit de sticlă. În timpul anului trebuie să-și ducă cei doi copii la școală, dar acum, în vacanța de vară, ajunge și mai devreme la serviciu. La dreapta vede câmp, din stânga aude sunetul avioanelor de armată, care se înalță spre cer de la Fabrica de Avioane din Bacău. Îi place muzica lor, căci avioanele au avut mereu o prezență deosebită în viața lui, mai ales în anii de liceu. Își aranjează puțin postura pe scaun și privește calculatorul mare din față.

 

 

Adrian s-a născut în Valea Seacă, un sat pe care îl poți zări pe geam dacă iei trenul spre Bacău din București. Nu a pus la îndoială sistemul comunist în care crescuse decât abia mai târziu când, în floarea adolescenței, a realizat că lucrurile ar trebui să stea altfel. A urmat un liceu cu profil aeronautic din Bacău, care pregătea viitori muncitori pentru Fabrica de Avioane din oraș. Se oprește din a învârti agitat verigheta între degete și își amintește cu drag de clasele a XI-a și a XII-a, când a făcut practică de zbor la un aerodrom din Suceava. Acolo, împreună cu ceilalți colegi, făceau parașutism și planorism. ,,Chiar anul ăsta am sărbătorit 30 de ani de când am terminat”, spune cu un zâmbet puțin timid.

 

După ce a terminat liceul, Adrian a studiat la Facultatea de Automatică și Calculatoare din Iași. Anii 90 au adus cu ei și vremea retrocedărilor, iar bunica lui, o fostă chiabură, a recuperat o mulțime de teren agricol pe care părinții lui s-au trezit că nu au cu ce să-l muncească. Astfel, au cumpărat un tractor pe care Adrian avea să-și petreacă verile studențești. Doar el și câmpul. Îi plăcea natura, iar singurătatea din scaunul tractorului era numai bună pentru visare. Voia să se întrețină singur, așa că, în ciuda faptului că nu era înregistrată cu un cod fiscal, el numea munca lui o afacere. Cu timpul, și-a dat seama că nu ar vrea să lucreze după cum i-ar dicta alții, așa că după ce a absolvit facultatea, s-a dus direct să își înregistreze o firmă: Electric Plus.

 

 

Compania instala sisteme de alarmă și de supraveghere video, interfoane. În jurul anilor 2000, activitatea a migrat spre tâmplărie, un drum pe care Adrian îl consideră natural, pentru că cele două domenii nu sunt chiar atât de străine unul de celălalt. În prezent, Electric Plus produce tâmplărie din PVC și aluminiu, geamuri termoizolante, uși. În cuvintele lui Adrian, care zâmbește când o spune, ,,firma se ocupă să umple golurile clădirilor”.

 

Pentru că deține o societate de mărime medie, Adrian a avut întotdeauna contact cu mediul asociațiilor și al fundațiilor. A fost mereu solicitat să ajute diverse cauze sociale sau să sponsorizeze inițiative locale, iar spiritul său critic, care se intensifică și mai mult atunci când vine vorba de probleme sociale, nu l-a lăsat să nu se implice. Dar nu doar spiritul comunitar l-a menținut în această cursă pentru implicare. Legea prevede ca 20% din impozitul pe profit să fie direcționat către o asociație sau o fundație, iar dacă acest lucru nu se întâmplă până la sfârșitul anului, banii ajung să fie vărsați tot în buzunarul statului. Problema apare, spune Adrian, când firma trebuie să plătească acești bani până la 31 decembrie, dar contabilitatea anului în curs se închide fie în ianuarie, fie în februarie anul următor. Cu alte cuvinte, nici nu apuci să-ți calculezi profitul, că deja trece termenul, iar cei 20% ajung înapoi la stat. Cu șase ani în urmă, Adrian a înființat Asociația Barrier, în care redirecționează toți banii pe care îi poate vărsa legal, iar de aici, banii pornesc apoi spre asociațiile și fundațiile pe care le sprijină.

 

 

Așa a ajuns Adrian să ia contact și cu Fundația Comunitară Bacău. Acum trei ani îi era greu să vadă diferența între o fundație comunitară și o fundație de sprijin comunitar. ,,Au cam același nume”, spune puțin amuzat astăzi când poate să explice că o fundație de sprijin comunitar încearcă să rezolve probleme punctuale, cum ar fi să sprijine animalele, bătrânii sau copiii, pe când Fundația Comunitară încearcă să trezească un spirit comunitar. Adică o fundație comunitară sprijină proiecte ,,care se întorc în comunitate”. I-a plăcut foarte mult ideea, mai ales că este convins că lipsa spiritului comunitar este una dintre cele mai mari probleme ale României și poate una dintre cele mai ignorate. Cel mai mult l-a fascinat proiectul Fondului Științescu, pentru care a făcut pași afară din birou și a participat la jurizarea proiectelor educaționale.

 

Nu a fost un sponsor activ la început. Da, îi plăcea viziunea fundației și era total de acord cu ea, dar nu a crezut că era necesar să se implice mai intens. Peste puțin timp, însă, Adrian a ajuns să participe la atelierul, ,,Definirea misiunii și valorilor”, organizat de Fundația Comunitară, unde s-a discutat strategia fundației pe următorii șapte ani. Alături de el, la atelier au mai participat membrii executivului, boardului, dar și o parte din partenerii fundației. Așa s-a apropiat mai mult de organizatorii din spatele Fondului Științescu și din 2016 a devenit parte din juriul care decide anual cui să aloce finanțările. Își amintește fiecare proiect pe care l-a jurizat și poate să povestească înflăcărat despre fiecare. Primul care îi vine în minte este un proiect implementat de o profesoară de la Palatul Copiilor din Bacău, care a cumpărat un aparat de testare a calității apei și a verificat, împreună cu elevii, apa din tot județul. Adrian râde înfundat când spune că a rămas înmărmurit când a aflat că cea mai pură apă din Bacău este cea de la robinet. I se pare amuzant cum unii oameni ridică vocea și susțin că ei beau doar apă de izvor, pură, curată, când cea mai bună apă curge nestingherită pe țevile de acasă.

 

Un alt proiect despre care își aduce aminte cu un zâmbet pe față este cel al imprimantei 3D. Câțiva copii de la Colegiul Tehnic de Comunicații Nicolae Vasilescu-Karpen l-au lăsat fără cuvinte după ce au învățat să manevreze aparatul, să creeze și să multiplice tot felul de piese. I-a plăcut că a putut să vadă și să atingă rezultatele investiției în inovație. Cu același zâmbet și agitație a mâinilor își aduce aminte Adrian și de Cătălin Diaconu, învățătorul de la Școala Gimnazială nr.10 din Bacău. Prin finanțarea Științescu, Diaconu a reușit să ilumineze holurile școlii cu energie regenerabilă din panouri solare. Proiectul l-a impresionat prin implicarea intensă nu numai a elevilor, cât și a părințiilor, care au participat la conceperea machetei. Pentru Adrian, asta înseamnă să faci parte din comunitate.

 

 

Tocmai de aceea își dorește să se implice și el în sprijinirea propriilor copii, un băiat și o fată de 12, respectiv 13 ani, dar fără a interveni drastic. A decis să o îndrepte timpuriu spre școală pe Gianina. Chiar dacă acum cei doi frați sunt colegi în clasa a VII-a și învață cot la cot, Adrian se teme că fiica va trebui mereu să muncească mai mult pentru a concura cu cei mai mari. Așa că își dorește să le cultive copiilor independența, fără să mai intervină semnificativ. Nici el nu era de acord în tinerețe cu limitele impuse atât de regim, cât și de familie sau dascăli. Vede în Gianina o înclinație puternică spre marketing, iar în Rareș, care are un caracter mai analitic și mai calm, un posibil viitor judecător sau polițist, dar ar vrea să audă din gurile lor planurile de viitor. Până atunci, le vorbește mereu despre faptul că trăiesc într-o comunitate, fapt care îți poate cere muncă în plus uneori, dar care, spre finalul zilei, îți conferă acel sentiment liniștitor de apartenență. Că nu e suficient să tragi doar pentru tine. Că există un bine comun care te împlinește și spre care trebuie să tinzi.

 

 

Soarele părăsește cerul cu Adrian în birou, care trebuie să se țină de promisiunea făcută sieși, aceea că va fi cel mai fidel angajat al companiei lui. Se bucură că există Științescu și că așa mai are și el ocazia de a șterge din monotonia zilelor de muncă între pereții de sticlă. Uneori, te plictisești și de lucrurile care îți plac. Puțină destindere și contactul cu comunitatea pe care încerci să o schimbi, fac bine la sănătate, crede Adrian.

 

Sursa foto: Fundația Comunitară Bacău

 

SIBIU
Științescu in the (Smart) City
FĂGĂRAȘ
Inspirație din Țara Făgărașului